PRIMA PAGINA   INTERVIURI   CONTACT

 

 


inperspectiva.ro

 

 


 

CULTURA


inperspectiva.roIng. Mircea Dorobantu-Director CENAFER-Muzeul Cailor Ferate

Pasiunea pentru trenuri nu are limite

 

 

 

De unde a pornit pasiunea pentru trenuri?

Pasiunea pentru trenuri n-are varsta si nici origini. Desi poate parea ciudat, inca de cand eram mic am avut o atractie pentru trenuri. La mine in familie nimeni nu a lucrat la calea ferata, nu am avut rude, vecini sau prieteni care au lucrat la calea ferata, dar parintii au observat ca inca de cand eram mic cel mai bine ma simteam la gara, printre trenuri. Am o fotografie de cand eram mic in care stateam pe podul de la gara. Priveam trenurile si locomotivele cu abur…stateam agatat de balustrada si priveam la manevrele care se faceau in statie.

Vremea copilariei a trecut, eu am mai crescut si parintii tot ma indemnau sa citesc lecturile obligatorii, sa am grija de tot ce tine se scoala, dar pe mine cel mai mult m-au atras locomotivele si cei mai buni prieteni ai meu au fost mecanicii de locomotiva. Plecam de dimineata la gara, dupa ce plecau parintii de acasa si ma intorceam seara, obosit, murdar, dar fericit….

Neavand voie sa merg la gara tot timpul si fiindca doream sa-mi aduc mai aproape de mine trenurile care-mi placeau atat de mult, bunica mea de la Bucuresti mi-aducea niste trenuri machete functionale. Totul a inceput cu un tren in jurul bradului in 1976 urmand ca ulterior sa am mai multe trenuri langa mine…..

Daca plecam cu parintii in concediu  eram in masina (o veche Dacie 1300 pe care o mai pastrez si azi) si tot timpul eram cu ochii dupa trenuri. A fost ceva interior…ceva ce n-a fost insuflat de nimeni si, ce e interesant, am cerut foarte multe carti mecanicilor, sa pot sa aflu, sa inteleg cum functioneaza diverse parti componente de pe locomotiva. Acasa nu prea puteam sa apar cu cartile despre locomotive pentru ca ai mei ma puneau sa-mi fac lectiile si sa citesc cartile recomandate de la scoala. Mie astea nu-mi placeau, nu ma simteam atras deloc. Atunci ce era de facut ? Citeam in timpul noptii sau, atunci cand imi faceam lectiile, pe birou aveam cartea cu lectura obligatorie sau manualul si dedesubt, pe al doilea etaj al biroului, cartea despre locomotive. Cand se auzeau pasii pe holul apartamentului ca se apropie amenintator de camera mea, schimbam repede cartea despre locomotive cu un volum de  Eminescu sau cu un roman de Rebreanu si paream foarte atras de lectura. Uneori mama mea imi zicea ,,De acum o ora tot la pagina asta esti ?”

Ca o ironie a sortii, la bacalaureat am avut ca subiecte numai din putinele carti care le-am citit ,,obligatoriu” sau ,,oficial”.

Pasiunea pentru trenuri e ceva fara limita in sensul ca nu se poate cuantifica, nu poate sa spuna cineva ca e mai pasionat decat altcineva sau ca ii place mai mult ceva decat altceva. Trenurile sunt un univers atat de mare, incat practic un pasionat suta la suta poate sa cuprinda cam 30% din ceea ce inseamna trenuri. Unii sunt pasionati de anumite echipamente si de anumite agregate de pe locomotiva, altii sunt pasionati de peisaje cu trenuri, altii sunt pasionati de fotografie feroviara sau de istorie feroviara, altii colectioneaza timbre cu specific feroviar, altii colectioneaza carti postale vechi despre trenuri care au circulat in trecut, altii scriu  carti despre istoria feroviara, altii se ocupa de modelism, altii construiesc machete. Si machetistii, la randul lor, sunt impartiti pe mai multe categorii, sunt unii pasionati de  inceputurile caii ferate, altii sunt pasionati de Primul Razboi Mondial, altii de perioada interbelica, altii de cele mai moderne trenuri, altii sunt pasionati de Japonia, altii de Romania….deci universul e foarte mare. In fiecare dintre aceste epoci trenurile au aratat altfel, au alt parfum si trezesc sentimente diferite fiecarui colectionar sau constructor.

 

 inperspectiva.ro

 

Cum ai ajuns sa lucrezi la Muzeul Cailor Ferate?

Am facut un liceu cu specific feroviar in Bucuresti si ulterior am facut Facultatea de Transporturi la Universitatea Politehnica din Bucuresti,  apoi, inainte de anul 2000 am avut sansa sa imi incep cariera de tractionist in modul cel mai frumos si sa  ma pot angaja chiar acolo unde mi-am dorit, la un depou de locomotive. Mai tarziu am ajuns sa lucrez la un Centru de Calificare al caii ferate, unde se califica, autorizeaza si examineaza toti feroviarii unitar dupa aceeasi metoda. Si aici am predat tot… locomotive. Nu pot sa nu imi amintesc de orele petrecute la catedra, cu creta in mana predand  …exact ceea ce citeam odinioara din cartile ascunse sub blatul biroului …

Ceea ce m-a atras la partea de predare este ca in momentul in care explici un anumit fenomen care se intampla intr-o locomotiva, trebuie sa dai foarte multe exemple practice. Pe langa teorie, practica din copilarie, din adolescenta si anii de tanar inginer din depou, cand profitam de fiecare secunda sa conduc trenul, m-a ajutat sa ii fac pe unii cursanti sa traiasca ce am trait si eu cand eram la pupitrul locomotivei. Si azi ma intalnesc cu unii dintre cursanti, pe strada sau in gara, si ne strangem mana cu placere. Cum as putea asterne pe o hartie gandurile ce-mi navalesc prin minte cand stau la fereastra unui vagon, privesc in zare, si stiu ca trenul este condus de un fost elev de-al meu …

 

inperspectiva.ro

 

In paralel cu activitatea de predare, Centrul de Calificare are in subordine si Muzeul Cailor Ferate. Infiintat inca din 1939, sub  tribunele batranului stadion Giulesti (care la vremea aceea era stadionul feroviarilor), dar si pe spatiul din  jurul stadionului, muzeul a functionat cativa ani. Din pacate, razboiul a fost necrutator si, impreuna cu gara, muzeul a fost si el bombardat in 1944. Desi s-a facut zob, au mai ramas cateva piese, care, prin efortul unor feroviari pasionati, s-au salvat. In anul1953 muzeul s-a redeschis in actuala cladire, ulterior fiind refacut si redeschis in 1969.                                                                                     

Ca sa poti lucra la un muzeu, trebuie sa fii dedicat pentru activitatea de muzeu, trebuie sa fii pasionat de ceea ce se intampla in muzeu si de relatia muzeului cu oamenii. Un muzeu reprezinta si oamenii care au lucrat la calea ferata si ceea ce au insemnat ei pentru calea ferata.

Impreuna cu salariatii, cu restauratorii, modelistii si cu pasionatii de istoria feroviara, am organizat un program de refacere cuprinzand fiecare piesa din muzeu. Machetele mari, de fier, ale locomotivelor cu abur vechi se demonteaza, se curata, se repara, se completeaza si se revopsesc dandu-li-se astfel o alta viata.

Muzeul are cateva exponate unicat. Exista aici o placa metalica turnata si pusa in piatra odata cu constructia primei linii a Imperiului Otoman. Putina lume stie ca desi Imperiul Otoman la vremea respectiva, in 1860, se intindea pana in Delta Dunarii, prima linie a sa a fost pe teritoriul Romaniei de azi, si anume de la Cernavoda la Constanta. Neavand experienta in constructia cailor ferate, Imperiul Otoman de la acea vreme a apelat la constructori englezi care au executat lucrarea in concesiune. Cand s-au inceput lucrarile la canalul Dunare – Marea Neagra s-au facut sapaturi, a fost gasita aceasta placa de fier, care a fost donata ulterior Muzeului Cailor Ferate. In muzeu mai exista si firmanul turcesc din 1860 prin care se acorda concesiunea de catre sultanul Abdul Medjid catre acesti concesionari.

In muzeu mai exista si alte obiecte vechi, de exemplu diverse piese care intrau in componenta locomotivelor cu aburi cum ar fi robineti, injectoare, etc. In curtea muzeului exista si un semnal de tip Banovici, ultimul supravietuior al acestor tip de semnale folosite in trecut in sud estul european. In muzeu, mai putem admira biroului celebrului inginer Anghel Saligny, dar si o bucata din fosta linie cu cremaliera. Linia cu cremaliera a existat in Romania intre Sarmisegetuza si Boutari, pe linia Caransebes-Hateg-Subcetate, linie care din cauza inclinatiei foarte mari avea nevoie de inca o sina dinţata pe mijloc. Locomotivele cu aburi pentru cremaliera, special construite pentru acesta linie, aveau rotile obisnuite care stateau pe sine ca la orice locomotive si, suplimentar, in afara de acestea, pentru a nu patina, mai aveau inca o roata dintata pe mijlocul osiei care intra in angrenare cu cremaliera sinei. Singura bucata din aceasta linie unicat care se mai pastreaza si azi  este in Muzeul Cailor Ferate. Tot in muzeu mai este si o centrala de ceasoficare. Am auzit cu totii ca in trecut ceasurile garilor erau extrem de precise. In fiecare birou de miscare, centrala de ceasoficare trimitea la ora fixa un impuls sonor. Impiegatii potriveau astfel pendulele din birourile lor si pe parcursul unui interval orar ceasul functiona astfel extrem de precis. Centrala de ceasoficare era amplasata in sediul central al regionalei de cale ferata, iar impiegatii potriveau ceasurile in permanenta, ele fiind foarte exacte.

 

inperspectiva.ro

 

Sunt multi oameni care iubesc trenurile?

Cei mai multi pasionati de trenuri au cel putin un punct comun la Muzeul Cailor Ferate.  Aici exista sarea si piperul pentru fiecare. Exista si trenuri, exista si fotografii, exista si lucrari de istorie si mai ales exista oameni cu care pot face schimb de pareri. Practic este un forum viu. Desigur, fara voluntari si fara oameni care au acest hobby nu se poate face nimic pentru un muzeu. Nu avem multi salariati, nici nu putem angaja, si nu am putea face tot ceea ce am facut pana acum si vom face in continuare la muzeu fara contributia multora dintre acesti pasionati.

Vizitatorii sunt de la copii de cativa ani pana la pensionari. Vine un pensionar, intra in muzeu si viziteaza muzeul. Desi aici avem cea mai mare diorama din Romania, se uita la ea, intoarce spatele si apoi vede un fier, o anumita piesa veche, un anumit robinet de frana sau un anumit agregat. Din acest moment amintirile incep sa curga suvoaie. Dupa o ora de relatari diferite, parca l-ai cunoaste de o viata. Stii la ce depou a lucrat, pe care locomotiva, pe cine avea fochist, cine a fost seful lui, cati copii are si ..tot asa. Anumite parti de locomotiva din muzeu ii trezesc amintiri si imediat incepe sa ne povesteasca cu drag: ” cand am lucrat eu pe locomotiva si am manevrat robinetul asta de frana si de aici mi-am castigat eu painea”….si omul ne istoriseste cu patos anii de serviciu.

Tinerii sunt atrasi de diorama cu trenuri. Ei vad multe trenuri pe care le-au vazut si in realitate, cer explicatii, intreaba cum functioneaza fiecare colt si ce face, iar in felul acesta iau contact cu tehnica feroviara. Copiii sunt foarte atrasi, desi eram cam sceptic in momentul in care am terminat diorama, in sensul in care stiam ca tinerii de azi  sunt departe de ideea de practica. Desi eu am fost diferit, nu pot sa neg ca azi 80% din modalitatea de distractie a copiilor si a tinerilor inseamna calculator, jocuri, iphone, inseamna orice altceva decat partea practica. Tinerii de azi nu mai stiu ce inseamna un traforaj, un joc Mecano cu suruburi si piulite, un montaj electronic simplu pentru un semnalizator de bicicleta, etc. Cand eram copil nu exista tehnica de azi, nu existau nici telefoane mobile si atunci timpul liber il petreceam contruind machete, citind carti, facand fotografii, mergand prin gari…Dar, daca stai intr-un colt si te uiti cu atentie la fizionomia tinerilor vizitatori, iti dai seama ca atunci cand privesc la diorama, ceva se intampla si ii impresioneaza. Privind uneori la zambetul discret iti dai seama ca in mintea lor incolteste o amintire.

 

inperspectiva.ro

 

Ce alte pasiuni mai ai?

Odata cu 1990, am cautat sa ma apropii cat mai mult de trenuri. Si asa, incet-incet am trecut de la putinele imagini cu trenuri din carti la fotografia feroviara. Din pacate, la noi e foarte putin cunoscut acest frumos mod de a vedea trenurile. Fara sa-mi dau seama atunci, am pornit pe un nou drum. Am inceput sa fiu atras din ce in ce mai mult de calatoriile cu trenul si am inceput sa-l privesc pe acesta si altfel. Am inteles ca pot privi trenul nu numai prin ochii inginerului, ca obiect tehnic, ci pot sa-l privesc si in alta lumina, prin ochii fotografului, cu un altfel de sentiment interior. Multi nu inteleg aceasta pasiune, multor li se pare ciudat sa fotografiezi un tren. Mi-amintesc odata ca am fost plecat sa fac fotografii, intr-o zona foarte frumoasa, in Maramures, pe o linie cu multe viaducte si  tunele care strabate crestele muntilor. Peisajul este ceva parca ireal, si totodata, este putin cunoscut de foarte multi. La un moment dat, cu putin timp inainte de sosirea trenului, eram catarat pe o stanca. Observ ca apare politia impreuna cu doi ciobani cu bâtele. Au venit la mine si m-au intrebat: ” BĂĂ, ce faci aici?”, zic: “fac poze la tren”. Mi se raspunde, memorabil dealtfel :“da, cu trenu’ se merge bă, nu se face poze ! … No ”…a trebuit sa le explic, le-am aratat ca am facut fotografii, au vazut fotografia si au ramas foarte uimiti. Nu si-au pus niciodata intrebarea vazand o fotografie, cum este aceasta facuta si ca asta se poate intampla chiar langa ei. Acum, daca revin pe acele meleaguri, ma intalnesc cu ei si ne zambim.

Exista multe zone in tara care sunt foarte frumoase, dar sunt fie greu accesibile, fie nu prea stie lumea de ele, caci nu sunt cunoscute. Foarte putini isi pun intrebarea, cum ar putea arata un tren intr-un peisaj.  Am prieteni cu care merg sa facem fotografii. De exemplu, in functie de o anumita perioada a anului, in functie de ora si in functie de cum bat razele soarelui pe un tren pe care vrem sa-l fotografiem, mergem si ne cataram pe munte si facem poze. Asa se pot obtine fotografii tip calendar sa le zicem, care pot fi prezentate publicului. Exista multe locuri in care poti fotografia un tren si sa te bucuri de acea fotografie ori de cate ori o privesti. Fotografia feroviara nu inseamna numai a poza, strict tehnic, o piesa anume, ci fotografia feroviara trebuie sa multumeasca si sa trezeasca ceva la toata lumea: la fotograful feroviar, la un pasionat care se uita la acel tren, la cineva care nu are legatura cu calea ferata, dar ii place peisajul, cuiva care a trait in acele locuri si vede acele imagini… Fotografia feroviara nu inseamna sa te duci cu aparatul ieftin sau cu telefonul mobil pe peron si sa faci mii de poze in acelasi loc. Fotografia feroviara inseamna altceva. Implica mult mai multa daruire si sacrificiu. De pilda, poti sa calatoresti o noapte cu trenul, sa cobori in zapada pana la brau, dimineata pe intuneric, sa-ti cauti poteca cu lanterna. Uneori simti ca numai pasii tai se aud in toata valea. Cand altii sunt de mult in lumea viselor si se intorc sub plapuma acompaniati de trosenetul lemnelor in soba, la tine e ,,ceva mai racoare” si apar primele raze de soare dupa crestele muntilor. Atunci trebuie sa fi intr-un anumit loc, uneori aproape de creasta, la un anumit minut, pregatit complet sa surprinzi ,,trenul de noapte care soseste in vale in primele raze aramii ale soarelui”  … Uneori mai vezi si cateva urme de lup ori de mistreti … alteori pana la rasarit mai ai sanse sa auzi si de unde provin urmele, si tot asa. Toate astea le traiesti, vrei nu vrei, pentru a realiza pana la urma cateva poze deosebite. In final, asta este placerea. Credeti ca un pescar sau vanator de pilda, vă va da o explicatie mai buna ? Au fost situatii, cum ar fi in Valea Jiului, unde sunt anumite locuri excelente de fotografiat trenuri. Dar sunt foarte greu accesibile. Uneori a fost nevoie ca impreuna cu  prietenii sa ne urcam pe stanci si sa ne asiguram cu franghiile, aidoma alpinistilor utilitari. Fotografia feroviara mai inseamna si alte greutati : sa mergi o noapte cu trenul, sa mananci niste pesti dintr-o cutie de tabla, sa te catari pe stanca, sa faci o fotografie foarte buna, iar dupa ce cobori, iar sa maninci niste pesti dintr-o cutie de tabla si iar sa te urci intr-un tren, mai mult sau mai putin primitor, sa faci frigul intr-o statie printre personaje unele cel putin ciudate, sau sa schimbi trenul la trei noaptea cu un alt tren in care incerci sa inchizi ochii fara a scapa rucsacul din vizor. Vii apoi acasa, descarci pozele pe calculator, le prelucrezi pentru ca apoi sa te bucuri cu prietenii.          

De regula, cele mai interesante fotografii sunt cele facute in locuri mai putin cunoscute sau mai putin accesibile, acestea starnind adesea curiozitatea.

 

inperspectiva.ro

 

In paralel cu activitatea muzeala, exista si o activitate de cercetare muzeistica si, fara a ma considera un om de stiinta, sunt pasionat si de istorie feroviara. Din acest motiv rasaritul lunii ma gaseste adesea la birou, inconjurat de tot felul de carti vechi. Exista multe materiale care sunt in muzeu si asteapta sa fie descoperite. Din ele am aflat tot felul de elemente noi si interesante de care nu stiam, despre locomotive, despre vagoane sau despre calea ferata in general. Ca inginer de material rulant sunt pasionat in primul rand de locomotive si pana acum am publicat o carte. Am in lucru si altele, mai laborioase, care sper sa vada candva lumina tiparului. Cartea care am publicat-o nu se vrea a fi un manual pentru locomotive. In ea se vorbeste despre partea umana a trenurilor, lucru despre care in Romania nu prea s-a scris. La noi, cartile au fost fie tehnice, fie de beletristica. Cartea mea e la limita dintre cele doua. Am vorbit in carte despre cum au reactionat oamenii prima oara cand au aparut locomotivele electrice, ce probleme au intampinat, cum s-a putut face trecerea in mintea oamenilor de la locomotiva cu aburi la locomotiva electrica. Bineinteles, am vorbit si despre partea tehnica a locomotivelor, dar am garnisit lucrarea si cu imagini.

 

 inperspectiva.ro

 

Ai o gara de suflet?

Gara mea de suflet este, bineinteles, gara unde am copilarit, Targoviste. Acolo este o statie de cale ferata unde, de cand aveam numai cativa ani, am luat prima data contact cu trenul. Si azi mai trec uneori, revederea locurilor trezindu-mi unele amintiri. Dupa cum era si firesc, am realizat si macheta acestei gari la scara trenurilor de pe diorama.

Sunt multe gari care-mi trezesc amintiri si sentimente. Un exemplu este si gara Dealul Stefanitei, care este la limita dintre judetele Bistrita Nasaud si Maramures, aproape de crestele muntilor, in Masivul Rodnei. Este o gara simpla dar frumoasa, de piatra, sub brazi, unde am stat nenumarate nopti sa astept trenul, de unde pleaca multe poteci pe care  te poti duce sus, sa prinzi trenul si sa-l fotografiezi.

O alta statie este Larion. Este absolut izolata de civilizatie. Pe culmile muntilor, in mijlocul unei paduri de brazi seculari, aceasta gara este foarte greu accesibila. Ea este situata pe linia Ilva Mica –Vatra Dornei si acolo nu se poate ajunge decat cu trenul sau pe jos, pe linie. Frecvent, telefonul mobil refuza sa functioneze. Acolo de multe ori ai sansa sa te intalnesti cu ursul sau cu lupii. Cei care lucreaza in acea statie vin si pleaca tot cu trenul. Cel mai frumos de petrecut timpul liber si de fotografiat este in salbaticie pentru ca acolo peisajul nu este alterat de ,,binefacerile” civilizatiei.

 


www.muzeulcailorferate.ro


      PRIMA PAGINA   INTERVIURI   CONTACT